● Trezirea la realitate / Rabbit Hole (SUA, 2010), de John Cameron Mitchell.

La opt luni după ce copilul lor (în vîrstă de patru ani) a murit călcat de o maşină, soţii Becca şi Howie (Nicole Kidman şi Aaron Eckhart), care înainte de accident le aveau pe toate, se desprind atît de grupul terapeutic la care au aderat, cît şi – tot mai mult – unul de celălalt, bîjbîind, fiecare pe cont propriu, după cîte un idiosincratic paliativ personal. Caracterul neortodox al eforturilor lor disperate de automedicaţie constituie una dintre calităţile care ridică Rabbit Hole deasupra mediei tentativelor mainstream de a dramatiza experienţa pierderii unui copil.

DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existenţial Griffith a murit de mult, dar trăiască Griffith! Cu tendinţa lor de a se organiza ca naraţiuni în jurul unui model teoretic de tip „cele cinci etape ale doliului“ şi de a reprezenta fiecare etapă prin simptomele ei cele mai comune, aceste dramatizări tind să reglementeze suferinţa în moduri care o fac prea uşor de contemplat (obscen de uşor, consideră unii critici, de unde şi sintagma folosită uneori pentru a desemna aceeastă specie dramatică: grief porn.) Pe cînd dramaturgul David Lindsay-Abaire, care-şi adaptează aici propria piesă de teatru distinsă cu premiul Pulitzer, se străduieşte să asigure suferinţei eroilor săi o doză de nereglementabil care să complice emoţional actul contemplării ei. De exemplu, una e să arăţi că suferinţa a ascuţit limba soţiei ca un ac de viespe şi alta e să arăţi (aşa cum arată clar Nicole Kidman) că aceasta îşi procură şi o anumită plăcere din răutatea pe care suferinţa a scos-o din ea. O scurtă zăbovire a camerei pe feţele şocate ale unor vizitatori (mamă, tată şi copil) cărora soţul vrea să le vîndă casa, atunci cînd acesta se apucă să le spună că încă îşi mai poate simţi prin preajmă copilul mort, pro