Într-un viitor nu prea îndepărtat, organizarea statală va fi o amintire a istoriei.

Am aflat cu satisfacţie zilele trecute că aş fi un „capitalist anarhic". Mi-a plăcut cu atât mai tare cu cât „lauda" venea de la un distins analist, dar şi mai nou practician politic într-o „prea cinstită" adunare ce îşi zice de dreapta. Sintagma folosită era mai colorată pentru „popor". El ştie foarte bine ce înseamnă libertarian. Un prieten admitea şi el că uneori aş spune „trăznăi", adăugând imediat aceeaşi motivaţie: e libertarian (săracul!). Nu am desluşit încă dacă pentru amândoi aceasta nu e cumva o circumstanţă atenuantă pentru o stare inevitabil proscrisă. Şi totuşi, aseară am constatat că nu sunt aşa de nebun cum mi-ar plăcea să cred. Doamne cu rochii lungi şi domni cu papioane, într-o sală elegantă a unui bătrân hotel din New York, o ascultau pe Christine Lagarde, şefa uneia dintre cele mai odios conservatoare organizaţii ale lumii. Ni-l amintea pe Schopenhauer: „fiecare zi e o tragedie, dar cea care urmează e întotdeauna mai rea decât precedenta". Când un sistem intră în criză, soluţiile venite din afara lui par ciudate. Actorii îşi doresc normalitatea trăită înainte.

Astăzi, o întâmplare de pe malurile Mediteranei afectează viaţa crescătorului de oi din Noua Zeelandă, a muncitorului din China şi ordinea fericită a neamţului din Hamburg. Sigur că percepţia este aceea a unei realităţi ameninţătoare. Reflexul imediat este de a căuta soluţii în interiorul structurii cu care ne-am obişnuit. Încercăm să găsim algoritmi într-o algebră pe care am folosit-o şi părea că dă rezultate. Încercăm să reglementăm şi mai exact interdependenţele. Încercăm să aşezăm viaţa în aceleaşi tipare. Încercăm să salvăm euro în loc să ne întrebăm dacă n-ar fi mai ieftin să-l lăsăm să devină amintirea unei utopii instrumentaliste ca şi marxismul. Datoriile suverane, deci ale contribuabilil