Zilele trecute am dat întîmplător peste această ierarhizare neurofiziologică a genurilor de muzică, ascunsă într-o scurtă informaţie dintr-un colţ de cotidian: „muzica uşoară sau populară activează sub 50% din scoarţa cerebrală, muzica simfonică modernă 60-70%, muzica clasică ajunge pînă la 90% şi numai Mozart atinge 100%. Manelele se bucură de popularitate printre oamenii simpli, deoarece sînt bine ritmate, deci ating planul instinctual, dar deloc pe cel cognitiv“. Iată-i deci pe „manelişti“ trimişi în regnul animal al instinctelor...
La o primă vedere, ştirea face parte din seria un colectiv de cercetători de la X a demonstrat că pătrunjelul cultivat în balcon face piciorul mic şi capul mare. Zîmbeşti în sinea ta, zicîndu-ţi că mare lucru e şi ştiinţa asta, după care îţi vezi de treabă. Lucrurile ar fi într-adevăr nostime, dacă n-ar fi de fapt grave! Căci nu este vorba doar despre un soi de biologism printre multe altele, care reduce diversitatea gusturilor la o ierarhie a competenţelor, ci despre o naturalizare a acestei ierarhii: neurofiziologic (deci „de la natură“) oamenii sînt inteligenţi (adică superiori) şi ascultă Mozart, respectiv „simpli“ (adică inferiori) şi ascultă manele.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Şi ce e atît de grav să spui că maneliştii sînt proşti? Dacă ar fi doar asta, nu ar fi nimic foarte grav, ci doar suficient de fals. Problema este însă că exact cu acest tip de argumente a început şi eugenia lui Galton (nepotul lui Darwin), împărţind „ştiinţific“ oamenii în primitivi şi civilizaţi. Ce s-a întîmplat apoi, cînd „civilizaţii“ au pus în practică „soluţia finală“ pentru „primitivii“ congenitali şi iremediabili (evrei şi ţigani), se ştie.
Mă veţi suspecta că fac din ţînţar, armăsar. Dacă ar fi vorba doar despre această „
