Cererea brandului Lacoste este justificată pe plan uman. Primul impuls ar fi să dai dreptate companiei.
Omul care şi-a ieşit din minţi, presupunând că le-a avut odată, şi a omorât 77 de tineri în câteva minute, a „defilat" în faţa bliţurilor cu tricourile ei. Dacă aş deţine un restaurant şi aş avea clienţi fideli nişte monştri acuzaţi de pedofilie, le-aş închide uşile în faţă fără niciun dubiu.
Doar că Lacoste n-are un restaurant la care să poată închidă uşile, are o companie care produce haine şi care nu-şi permite să ia decizii emoţionale. Lacoste face haine pentru oricine. Pe eticheta tricoului nu scrie: „Interzis criminalilor". Produsele lor se supun aceloraşi legi la care se supun toate produsele existente pe o piaţa liberă dedicată consumatorului. Compania ar trebui să presupună de la bun început că produsele sale nu vor fi cumpărate doar de oameni de o verticalitate morală ireproşabilă.
Lui Breivik nu i se pot găsi scuze şi nici circumstanţe atenuante. Dar asta înseamnă că, în mijlocul democraţiei, Lacoste poate veni să-şi ceară bunul înapoi, odată ce nu-i mai aparţine? Un prieten întreba dacă asta ar însemna că puşcăriaşii nu mai au voie să poarte Nike sau prostituatele, Victoria's Secret, din cauza moralităţii lor îndoielnice. Un brand se defineşte prin clienţii săi? Atunci BMW s-ar cruci dacă ar vedea ce clienţi are în România.
Cred că există teama de a nu fi greşit reprezentat în ceea ce priveşte compania, dar, mai mult de atât, cred că primează nişte reguli nescrise ale PR-ului care încep să funcţioneze în momente ca acestea.
