● Superheavy, Superheavy, A&M Records, 2011.
Prima piesă e o declaraţie de intenţie care vorbeşte, întîi, prin vocea lui Damian Marley: sîntem mulţi, sîntem mari şi tari, sîntem, vai!, relevanţi, şi ne putem plimba prin cîteva genuri muzicale cu o uşurinţă pe care doar noi – pentru că sîntem mulţi, mari, tari, relevanţi etc. – o deţinem. Noi, în cazul acesta, se traduce prin: Mick Jagger, Dave Stewart, Joss Stone, A.R. Rahman. Şi amintitul Marley. „We’re gonna rock yourselves and take no prisoners / You’ve got no choice and it’s none of your business“, ne pune repede la colţ trilul neo soul şi auto-flatant al domnişoarei Stone. Superimpresionant, dar epoca super-grupurilor nu murise odată cu Asia (nu vă încruntaţi, e vorba de cealaltă)? Şi nu stabiliserăm deja că super-grupurile sînt nişte afaceri incredibil de proaste pentru noi, ascultătorii?
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de aniPe acest prim album al colectivului numit – cum altfel? – Superheavy, totul este evident. Pînă într-acolo încît o piesă care se numeşte „Energy“ are foarte multă energie. Şi cam atît. Ba nu! Îi mai are pe Jagger şi Stone strigînd „Heeeeeeeey!“ de cîteva sute de mii de ori. Ca bonus, marele Mick livrează şi o repriză comică de rapping, numai bună de adăugat în Cartea Propriilor Recorduri. „Unbelievable“, pe lîngă acel intro pe care parcă l-am mai auzit şi pe la M.I.A., e o repriză incredibil de subţire pînă şi pentru soundtrack-ul unei romanţe bollywoodiene filmate în decorurile rămase de la Seed of Chucky, cu figuranţi rastamani din Huşi. (Îi cer scuze singurului rastaman din Huşi.) Şi poate că n-ar fi fost aşa dacă vreo minte luminată – să presupunem că e vorba despre Dave Stewart – ar fi ţinut-o pe Joss Stone la mare distanţă de studioul de înregistrări, scutindu-ne astfel de a-i tolera impetuoasele-i octave privighet
