Zilele trecute am fost la Sulina, după aproape jumătate de secol. Aveam amintirea, învăluită în mister, a cimitirului cu nume străine de aventurieri şi funcţionari ai Comisiei Dunării şi vagi imagini de case vechi ale unei lumi apuse, înşirate de-a lungul Dunării. Am găsit cheiul Dunării mult mai animat, cu o promenadă plăcută şi destul de plină de străini, dar fără casele vechi din amintirile mele. În afară de clădirea impunătoare a vechii Comisii a Dunării, celelalte fuseseră dărîmate sau aşteptau în tăcere să-şi dea obştescul sfîrşit. Doar două case vechi, îmbrăcate în scîndurile cenuşii de lemn, fuseseră refăcute, cu un perfect gust, într-o pensiune modernă, ce păstra însă aerul atît de particular al acestui orăşel la capăt de lume. Nici localnicii, nici edilii – dar mai ales „antreprenorii“ – nu par a-şi dori să păstreze acest colţ pitoresc. Pe de altă parte însă, şi localnicii, şi edilii – dar mai ales „antreprenorii“ – promovează acest trecut de care sînt mîndri şi care le aduce profit prin încîntarea turiştilor în căutare de „autentic“. O colegă din Cluj adună de cîţiva ani fascinante povestiri despre „Sulina de altădată“, cu mare succes la public. Fotograful local propune spre vînzare o gamă diversă de cărţi poştale şi imagini îngălbenite ale caselor şi oamenilor din trecutul zonei şi povesteşte, oricui vrea să-l asculte, cum se trăia aici „pe vremuri“. Autorităţile promovează cu patriotism local istoria acestui porto franco, vremurile de glorie ale Comisiei Dunării şi parfumul romantic al poveştilor lui Jean Bart. În fine, patronii de restaurante îşi fac reclamă cu imagini sepia ale adevăratei bucătării din zonă, menite să-i convingă pe turiştii că doar acolo se mănîncă precum „altădată“. Între timp, ultimele mărturii „materiale“ ale acestor locuri şi ale acelor vremuri dispar în indiferenţa generală.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - desp