Atunci cînd auzim sau ne referim la altruism sau la atitudinea civică, gîndul nostru se îndreaptă spre două dintre cele mai respectate şi serioase virtuţi ale societăţii contemporane. Putem vorbi – fără teama de a greşi – de două coordonate fundamentale ale societăţii zilelor noastre. Folosite însă în mod autonom – secular, într-o lume fără Dumnezeu şi fără valorile creştine, există riscul ca aceste două virtuţi să devină doar cuvinte golite de conţinut, utilizate frecvent în dezbateri, simpozioane, mese rotunde, de către diferiţi specialişti sau organizaţii filantropice şi sociale; mai mult, ele pot deveni elemente eficiente de manipulare în cadrul discursurilor politice ce sînt parte a luptei de partid...

Astfel, desacralizate, ele îşi schimbă fundamental atît conţinutul, cît şi semnificaţia sau finalitatea: atitudinea civică devine doar un slogan utopic, iar altruismul – doar o manifestare utilitaristă a omului în plan social. Nealterate, însă, de materialismul şi ateismul omului contemporan, cele două vizează omul în dimensiunea lui, atît personală, cît şi socială. Astfel, altruismul accentuează dimensiunea interpersonală, iar atitudinea civică accentuează dimensiunea instituţională, parte a vieţii acesteia. Însă, din perspectivă creştină, altruismul este rodul jertfei de sine, pe cînd atitudinea civică este rodul demnităţii, al curajului duhovnicesc şi al responsabilităţii creştine.

Amîndouă sînt expresii ale iubirii creştine. Iubirea creştină cuprinde şi copleşeşte toată legea lui Dumnezeu: „El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii“ (Matei XXII, 36-40). Vedem clar din răspunsul Mîntuitorului dat învăţă