"Uau!" - a declarat doamna Clinton (care tocmai trecuse prin Tripoli în drum spre Kabul), la auzul veştii că Gaddafi a fost împuşcat şi că e, deja, atât de mort. Ceva mai târziu, pe un alt fus orar, preşedintele Obama declara candid: "Evenimentele de astăzi dovedesc o dată în plus că regimurile autoritariste sunt pe cale de dispariţie" (în afară de cele pe care Statele Unite le mai susţin încă, cultivându-le ca pe nişte plante de seră). Şi: "Acest eveniment marchează încheierea unui capitol lung şi dureros pentru cetăţenii libieni, care, de acum înainte, au şansa de a-şi determina propriul destin, într-o Libie nouă şi democratică". Ce frumos! Barack Obama desluşeşte asta în aburii euforiei care a cuprins - de voie, de nevoie - întreaga ţară. Zic "de nevoie", fiindcă ieri la Sirte toată lumea era mulţumită, fără excepţie, deşi acolo e unul dintre fiefurile susţinătorilor lui Gaddafi. Deja pe imensul teritoriu al Libiei nu mai e picior de susţinător al vechiului regim, au trecut toţi de partea poporului învingător. Ca după orice revoltă reuşită, urmează execuţiile - mii de oameni acuzaţi că l-au sprijinit pe dictator sunt deja în puşcării. Comunitatea internaţională nu va permite - veţi spune - astfel de orori. Mi-aş dori să aveţi dreptate.
Moartea lui Gaddafi e cât se poate de confortabilă pentru membrii Consiliului Naţional de Tranziţie. Dacă ar fi fost capturat şi apoi judecat, n-ar fi scăpat prilejul să-şi exerseze retorica pe foştii lui colaboratori apropiaţi. Pentru că mare parte dintre noii conducatori ai Libiei sunt demnitari ai regimului dictatorial, care au avut inscusinţa de a părăsi barca Puterii în momentul în care a început să ia apă (metafora şobolanilor, atât de dragă defunctului Frate Conducător, nu e tocmai gratuită).
În interiorul noii puteri - (anti-gaddafiştii sunt diferiţi până la antagonism) - va începe lupta pentru putere. Al-Hara
