Mi-a atras atenţia o ştire transmisă zilele trecute de agenţiile de presă. Autorităţile de la Ierusalim au reuşit să obţină eliberarea soldatului Gilad Shalid, ţinut în captivitate de gruparea Hamas încă din iunie 2006, în schimbul a 1.000 de deţinuţi palestinieni, acuzaţi de terorism.

Decizia guvernului israelian a stârnit dezbateri aprinse. Familiile care şi-au pierdut rudele în nenumăratele atacuri puse la cale de organizaţiile extremiste musulmane s-au simţit frustrate. Mâine, au spus ele, mulţi dintre aceşti fii ai Intifadei, scăpaţi din puşcărie, îşi vor relua activităţile criminale. Vor muri alţi evrei, militari şi civili, iar palestinienii ar putea să considere capturarea unor cetăţeni israelieni pentru a stoarce răscumpărări generoase, în bani sau în „fraţi islamici", o afacere extrem de profitabilă.

În faţa acestor grele argumente, întemeiate pe experienţa amară a unor decenii de lacrimi în Orientul Mijlociu, discursul care face apel la umanism pare firav, defetist, lipsit de memorie. Însă anume acest demers a avut câştig de cauză. Schimbul lui Gilad Shalid contra a 1.000 de prizonieri palestinieni poate că e un târg disproporţionat, dar el demonstrează că viaţa unui om contează. 80 % din israelieni susţin decizia guvernului lor, majoritatea consideră că acest gest va genera consecinţe periculoase pentru siguranţa lor şi totuşi şi-l asumă. Întreaga societate şi clasa politică din Israel s-au solidarizat pentru a dărui unei familii suprema bucurie: cea de a-şi vedea fiul întors acasă după ani lungi de captivitate în tabăra inamicului.

Nu ştiu cum va influenţa acest caz procesul de pace din Orientul Mijlociu, nu mă apuc să măsor dividendele politice pe care le vor scoate de aici mişcarea Hamas sau premierul Netanyahu. Mă interesează aspectul moral al întâmplării. Eliberarea lui Gilad Shalid mi-a adus aminte de un film hollywoodian, „Salvaţi