Am avut mereu un sentiment ambiguu față de monarhie. Meritele acesteia în făurirea României moderne și a Unirii de la 1918 sunt incontestabile, însă de numele lui Carol al II-lea se leagă sfârșitul democrației interbelice și rușinea cedării Basarabiei fără luptă la 28 iunie 1940.

Dacă ar fi revenit pe tron, după 1989, Regele Mihai ar fi scurtat tranziția, ar fi redat României statutul de odinioară, așa cum a reușit pentru țara sa Regele Juan Carlos al Spaniei după moartea lui Franco. În același timp, situația sa personală, lipsa unui fiu-moștenitor, dar mai ales inaderența românilor la monarhie făceau din fostul suveran un personaj anacronic, depășit de realități.

Am crezut mult timp că democrația parlamentară și electivă este mai apropiată de forma de guvernământ de care avem nevoie, decât un „cap încoronat" pe care să nu-l poți contesta în cadrul unui scrutin o dată la patru ani. Pe de altă parte, când te uiți cum arată clasa noastră politică, nu poți să nu simți niște impulsuri regaliste. Mai multă demnitate și mai puțin bâlci - așa aș rezuma alternativa întruchipată de monarhia constituțională.

Regele Mihai a fost demonizat cu înverșunare de comuniști, care au spus despre el că a plecat cu bogății nemăsurate, „supte din sudoarea poporului". În realitate, fostul suveran a dus o viață modestă în exil și a pledat constant pentru o Românie democratică, așa cum a făcut și în țară, ca tânăr rege, presat și șantajat de sovietici și de slugile lor autohtone. Alții i-au reproșat arestarea mareșalului Antonescu la 23 august 1944, adică gestul de a fi scos România din războiul purtat alături de Germania hitleristă. Contestațiile la adresa sa au avut și motive imediate: din păcate, în jurul Regelui s-au țesut (se mai țes) jocuri și interese care tind să-i coboare aura de simbol național, să-l amestece în răfuieli politicianiste, să-i exploateze slăbiciunile