În studiul său penal comparat publicat în 1910, C. Rădulescu consemna faptul că, în perioada medievală, în Ţara Românească temniţele civile erau „instalate în gropniţe adînci, ocne sau beciuri domneşti, întunecoase, fără aer şi pestilenţioase“, trecerea deţinuţilor prin aceste locuri fiind „de scurtă durată şi premergătoare morţii, care era pedeapsa cea mai frecventă“. Detenţie se făcea însă cel mai adesea în mănăstire – loc de recluziune rezervat în special reprezentanţilor clerului sau boierimii.
Un fapt puţin cunoscut este acela că, la jumătatea secolului al XIX-lea, prima închisoare modernă din Ţara Românească, urmînd modelul european în regim celular, a fost construită la iniţiativa domnitorului Barbu Ştirbei, tot în cadrul unui complex monastic, la Arnota – necropola lui Matei Basarab, întemeiată înainte de 1638. Temniţa „domnească“, cu celule individuale, era ridicată la mai bine de jumătate de veac după ce în Europa apuseană începuseră să se răspîndească mult mai elaboratele formule ale temniţelor celulare, pe plan radial sau pe plan circular.
DE ACELASI AUTOR Mănăstirea Zamca Biserica mare a mănăstirii DragomirnaMănăstirea fusese puternic afectată de cutremurele din 1802 şi 1838, la starea de ruină contribuind decisiv furtuna devastatoare din vara anului 1846. Puţinele informaţii despre organizarea funcţională a mănăstirii, înainte de intervenţiile radicale iniţiate de domnitorul Barbu Ştirbei, s-au păstrat consemnate în sumara descriere a diaconului Paul din Alep şi în catagrafia de la 1829, releveul din epocă nefiind identificat. În 1851, la cererea egumenului Chesarie şi cu suportul domnitorului, mănăstirea (cu excepţia bisericii, păstrate în forma originară) a început să fie reconstruită după proiectul „arhitectului mănăstiresc“ Johann Schlatter şi al colaboratorului său Carol Benesch, cu intenţia explicită de transformare în închisoare p
