Ingrozit, citesc cum diversi cetateni il fac tandari pe premierul Greciei pentru temeritatea de a fi cerut un plebiscit cu privire la masurile de austeritate impuse de europeni. Spre rusinea breslei din care fac parte, majoritatea acestor voci sunt cele ale economistilor. Si spre rusinea celor care vantura ideea ca “pachetul este prea complex pentru a putea fi inteles de cetateni”, democratia pare a fi zburata pe geam la primul semn de falie mai serioasa in politicile publice ale unei tari europene. Intr-un final, Papandeou insusi s-a acoperit de rusine, alegand politica lui un pas inainte, doi inapoi. S-a predat in fata amenintarilor europene, care amenintau oprirea urmatoarei transe de 8 miliarde de euro, in caz ca referendumul ar merge inainte.

Argumentatia docta folosita contrapune procesul democratic cu tremuriciul pietelor. O versiune simplificata spune cam asa: daca ne asumam incertitudinea unui process democratic, pietele vor intra intr-o fibrilatie impredictibila care va impinge atat Grecia cat si zona euro spre o prapastie sigura. Este mai bine ca guvernul sa isi asume raspunderea si masurile de austeritate sa treaca doar prin Parlament si sa nu mai fie supuse ratificarii populare. Ca atare, de fiecare data cand apasa cate un rechin de la o banca de investitii pe niste butoane de cumparare sau de vindere masiva a datoriilor europene, tarile ar trebui sa arunce democratia intr-un tomberon mititel, sa puna capacul de-asupra, iar politicienii sa se suie cu picioarele deasupra capacului sa vorbeasca despre unitatea europeana intr-un mod cat de doct posibil. Daca se poate, cu un accent pe nas, frantuzit.

Tonul, de altfel, l-a dat domnul Sarkozy, mai inainte spunand ca intrarea Greciei in zona euro a fost o eroare, iar mai apoi facand presiuni odata ce premierul grec a declarat referendum, spunand chair ca “Grecia trebuie sa se hotarasca daca vrea