Cînd am ajuns pentru prima dată în Berlin, acum doi ani, cîteva zile am colindat pur şi simplu pe străzi căutînd locurile-mituri despre care tot citisem sau mi se povestise în nenumărate rînduri. Dincolo de calitatea detaliilor arhitecturale din centrul oraşului, de coerenţa cu care mi se prezenta aproape fiecare clădire sau spaţiu public, ceea ce m-a impresionat a fost acea cultură a memoriei prin care urme ale trecutului deveneau vizibile în cele mai diverse ţesuturi urbane: istoria se vede şi se simte la fiecare pas în Berlin, cînd cu subtilitate, cînd mai ostentativ, conferind un oarecare dramatism oraşului, însă în egală măsură dinamism. Un reper incontestabil în gestionarea relaţiei dintre vechi şi nou, dintre trecut şi prezent îl constituie rafinamentul magic cu care arhitectul David Chipperfield a restaurat Neues Museum din Insula Muzeelor – unul dintre „gesturile mari“ care au schimbat faţa capitalei germane. Am descoperit însă îmbinări inspirate şi inteligente de epoci şi timpuri şi în numeroase cafenele, baruri sau restaurante – elemente-cheie în definirea farmecului unui oraş.

În contextul încărcat şi adesea caricatural al intervenţiilor din Centrul Istoric al Bucureştiului, consumînd în mod banal „moştenirea“ urbană, apariţia Atelierului Mecanic, în această vară, mi-a reamintit de spiritul de autenticitate experimentat în Berlin, de acel sentiment al firescului şi al talentului. Ca multe alte oraşe postcomuniste, sub imperative economice şi cu modele superficiale, Bucureştiul s-a grăbit să marcheze radical orice tip de schimbare, renunţînd adesea cu desăvîrşire la semnele altor vremuri. Pentru a fi autentic la nivelul unui oraş, raportîndu-te la piaţa globală, este însă importantă tocmai continuitatea în evoluţia spaţiilor – înglobarea permanentă (şi fericită) a urmelor trecutului, chiar şi prin simpla raportare la realităţi anterioare.

A