Dacă n-aş fi locuit o lună la Berlin, probabil că n-aş fi ales niciodată o temă ca aceasta. Şi nu mi-aş fi propus să aflu ce anume păstrăm, reciclăm, recontextualizăm din ziua de ieri. Altfel spus, din istoria mai mult sau mai puţin recentă. Şi, mai ales, cum anume o facem.

Credeţi-mă, experienţa de a descoperi un oraş care se recreează în fiecare moment e fascinantă. Nu credeam că se poate. Veneam din Est, din Bucureşti. Văzusem de aproape toate cicatricile lăsate de comunism în jurul nostru. Nu puteam fi uşor impresionată. Cu toate astea, am descoperit că dacă reuşeşti să-ţi asumi şi bunele, şi relele unei poveşti, poţi merge mai departe. Şi lucrurile urîte în sine, stigmatizate istoric, pot deveni cool într-un fel simpatic şi creativ. Nu trebuie să dărîmi şi să construieşti standardizat totul. Nu putem trăi numai din obiecte făcute în serie.

Recunoaşteţi, ne-am vinde un organ pentru un gram de unicitate. Pentru că nu vrem să mai vedem şi la alţii ce avem noi. Şi e valabil cînd vine vorba de haine, bijuterii, mobilă, spaţii de cafenele şi baruri, opere de artă.

DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90Printre experienţele mele berlineze se numără o lectură într-o fostă fabrică de bere, transformată într-un modern şi spaţios Centru cultural. O petrecere într-un fel de depozit dezafectat, la care am ajuns într-o seară. În încăperea principală trona o masă imensă cu scaune multe. Atmosfera burgheză a unei sufragerii fusese mutată acolo, şi o mulţime de oameni îşi luau un bol cu supă din încăperea alăturată şi ceva de băut de la bar, apoi socializau. Lumina era în aşa fel pusă în acel spaţiu că masa – acoperită cu o pînză albă, impecabilă, pe care fuseseră puse lampadare – părea că pluteşte pe deasupra pereţilor scorojiţi şi a fumului de ţigară. Cred că doar eu eram – din toată ad