Să fie stereotipul „era mai bine înainte“ valabil şi în cazul cinema-ului? Da, la fel cum e valabil în celelalte cazuri E, oricum, uşor de înţeles de către cinefili – în cel mai recent film al său (şi unul dintre cele mai amuzante), Miezul nopţii în Paris/Midnight in Paris, Woody Allen prelucrează acest stereotip şi o face atît de bine încît nostalgii-corolar gen „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“ se dezumflă de la sine. Personajul interpretat de Owen Wilson, contemporan cu noi, e convins că „era mai bine în anii ’30“, incluzînd obligatoriu în ecuaţie şi Parisul. Printr-un miracol petrecut la miezul nopţii, pe nişte trepte dintr-un anume loc din Paris şi ascultînd clopotul unei anumite biserici, Gil Pender (scenarist care încearcă să scrie proză şi să lase Hollywood-ul în durerea lui) pătrunde în anii ’30. Aici se îndrăgosteşte de bovarica Adriana, amanta lui Modigliani, Picasso şi Hemingway, care – la rîndul ei – e convinsă că Epoca de Aur a umanităţii a fost La Belle Époque. Concluzia e una: în orice epocă am trăi, ne place să credem că înainte era mai bine pentru că ne e lene să luăm viaţa în piept sau să apreciem ce avem.

Cinema-ul de azi, unde flashback-ul e considerat un clişeu de evitat (numai regizorii conservatori mai folosesc acest procedeu desuet), preferă glisarea într-o realitate paralelă (Începutul/Inception ar fi un exemplu cuprinzător), dar şi acest lucru e, pînă la urmă, tot un clişeu. Că e trecut sau realitate paralelă (cum e în Cowboys şi extratereştri/Cowboys & Aliens), spectatorul e invitat de fiecare dată, asemeni Ceciliei (Mia Farrow) din Trandafirul roşu din Cairo/The Purple Rose of Cairo, să interacţioneze cu lumea de pe ecran. Miza acestui film realizat de Woody Allen în 1985 e că Cecilia trebuie să aleagă între personajul de care se îndrăgostise (pe care îl cheamă tot Gil) şi actorul care îl interpretase în film. Îl alege pe a