Adio Berlusconi. Ultimul dintre şefii de guvern din PIIGS, acest acronim fermecător inventat de anglo-saxoni pentru a denumi ţările europene cele mai puţin virtuoase din punct de vedere economic, va fi cedat şi el în cele din urmă singurei legi pe care nu a putut să o supună capriciilor lui: cea a pieţelor.

Aceeaşi lege a cerut într-adevăr capetele irlandezului Brian Cowen, portughezului José Sócrates, grecului Giorgios Papandreu şi spaniolului José Luis Zapatero.

În post pînă la alegerile legilsative anticipate din 20 noiembrie, acesta din urmă nu mai este candidat şi a anunţat, ca şi confraţii săi, că va părăsi lumea politicii după alegerile pe care partidul său socialist probabil le va pierde.

Implacabilă ca o lege a naturii, cea a crizei datoriilor mătură guvernele prea slabe pentru a-i rezista. Slabe deoarece lăsate singure în faţa crizei: am văzut că solidaritatea între partenerii din zona euro nu se dezlănţuie decît atunci cînd însăşi supravieţuirea monedei unice – deci interesele lor vitale – este ameninţată. Slabe deoarece obligate să adopte măsuri de ajustare aproape non-negociabile dictate de organismele internaţionale (FMI şi UE). Slabe în continuare, pentru că lipsite de sprijinul unei populaţii care nu le-a ales pentru a-şi vedea atacate avantajele sociale obţinute cu greu de-a lungul anilor. În sfîrşit, slabe deoarece incapabile să spună adevărul, şi anume că în faţa atacurilor pieţelor, ele nu pot să facă mare lucru, decît să încerce să limiteze daunele.

Drept urmare, marginea de manevră a guvernelor se reduce; rolul lor în perioade de criză se limitează la punerea în aplicare a unor decizii luate în altă parte şi a gera treburile zilnice. Diferenţele şi diviziunile politice care au marcat politica "pre-criză" se estompează şi politicienii par incapabili să propună – sau să imagineze – soluţii care să iasă din linia dreaptă. D