● Mihai Măniuţiu, Opiniile unui călător nedemn de încredere, Editura Bybliotek, 2011.

Debutat cu romanul Un zeu aproape muritor în 1982 şi autor al mai multor volume de povestiri, scriitorul „optzecist“ Mihai Măniuţiu este însă mai puţin cunoscut decît regizorul cu acelaşi nume. Cele două ipostaze artistice sînt însă complementare şi iniţiativa editurii clujene Bybliotek de a-i dedica o serie de autor (unde au mai apărut în ultimii doi ani volumul de aforisme Exorcisme, cartea de poezie În Balkanya eu şi ceilalţi demoni, precum şi reeditarea romanului din 2004 Memoriile hingherului) merită toată atenţia. Am pus între ghilimele „optzecist“ pentru că, deşi a debutat în anii ’80, iar Radu G. Ţeposu îl include în panorama sa „tragică & grotescă“ a deceniului literar nouă, Mihai Măniuţiu rămîne un scriitor atipic pentru ceea ce se crede îndeobşte a fi caracteristic prozei optzeciste. Nici textualismul, nici hiper-realismul nu-i sînt proprii cîtuşi de puţin, proza sa avînd rădăcini în onirismul şaizecist sau, şi mai departe, în suprarealismul interbelic şi în teatrul absurdului. Scria Radu G. Ţeposu: „Universul prozei e populat de fauni şi saltimbanci, de îngeri, magi, cerşetori, coribanţi, călăi, pelerini, zei, profeţi, sibile, poeţi orfici, pitici sacerdoţi, gladiatori, dragoni şi hesperide, alcătuind în totul o mitologie pestriţă, o lume fastuoasă şi niţel monstruoasă, de bîlci şi arlechinadă, dar şi de farsă grotescă. Trasă în imagini eclatante, lumea aceasta miraculoasă pare clădită pe o indeterminare ontologică...“ Rămasă fidelă acestui univers carnavalesc, proza lui Mihai Măniuţiu din al treilea său volum de povestiri a cîştigat în rafinament, a păstrat doar cîteva personaje, pe care le-a cizelat şi dezvoltat, dimensiunea alegorică şi referinţele mitologice sînt vagi, simbolistica încărcîndu-se de un echivoc benefic, iar lirismul întunecat, alternînd expr