De cîţiva ani buni, România a devenit ţara reality show-urilor, iar acest tip de program de televiziune este locul perfect în care moare capra vecinului, iar asasinul ei cîştigă marele premiu. Începutul fenomenului are două cauze: importul formatelor TV de succes din Occident şi instituţionalizarea circului autohton. Deşi aceste emisiuni beneficiază de bugete extrem de mari, popularitatea lor a ratificat amatorismul pe micile ecrane, a degradat ideea de realitate şi a promovat fals, în mare parte, nevoia de celebritate a unor oameni obişnuiţi.
M-a preocupat într-o vreme destul de mult dinamica reality show-urilor de succes din România şi de afară. Goana după „materiale“, căci „materiale“ se numesc acele filmări care se difuzează publicului, după ce au fost selectate şi prelucrate din brutul de 24 de ore din 24, constituie prima etapă a show-ului însuşi care nu trebuie să fie anticipat de telespectatori sau mimat de realizatori. Căci nu doar personajul luat individual este important într-un reality show, ci jocul acestuia în raport cu celelalte personaje şi capacitatea lui de a folosi intriga ca pe o marfă traficată în favoarea sa. În fond, un reality show nu este un documentar despre activităţile unor oameni, ci o sumă de interacţiuni menite să construiască un program atractiv pentru un anumit target.
„Realitatea“ reality show-ului nu este imparţială şi rece, ci învolburată şi direcţionată, în funcţie de prioritatea anumitor poveşti care o compun. Îmi amintesc de doi concurenţi care, la un moment dat, au avut posibilitatea de a pleca împreună la o lecţie de dans cu un instructor. Deşi între ei nu exista nici un fel de instinct romantic, materialul difuzat mai apoi a surprins, printre altele, flirtul băiatului cu acea fată. Filmat cu o singură cameră, decupajul a fost foarte uşor de realizat la montaj. Întoarcerea privirii băiatului, singur aflat într-u
