La o nuntă săptămîna trecută, un amic îşi destăinuia visul secret de a fugi din ţară. „Îţi recomand Norvegia!“, zice altul, care e deja stabilit acolo, pe un post de bibliotecar cu salariu incredibil. „Păi, şi dacă nimeresc în calea lunetei lui Breivik? „ „E gata, l-au închis, încă 20 de ani e linişte la ei, pînă îi mai sare unuia supapa.“

Probabil aşa se manifestă războaiele la ei, iar 20 de ani e ciclul dinamicii generaţionale la norvegieni. „Ştiinţa“ asta a dinamicii generaţionale, inventată de un anume John J. Xenakis, are ceva din psiho-istoria lui Isaac Asimov. Urmăreşte comportamente agregate ale populaţiilor pe scară naţională, pentru a prezice anumite evenimente istorice în baza celor care au avut deja loc, conform unui ciclu emoţional pe care îl parcurg generaţiile. E inspirată de cîteva principii – unul ar fi utilitatea marginală, o ştim de la lecţia de economie dintr-a XI-a, unde zicea că omului însetat fiecare pahar de apă îi aduce o satisfacţie mai mică decît paharul precedent, pînă se ajunge la saturaţie, moment în care nevoia trebuie lăsată să-şi reintre în funcţie. Transpus la o scară mai largă, se poate spune că omul se satură de bine, şi de la o vreme îi trebuie ceva mai interesant, fie şi în propriul detriment. Al doilea principiu zice că omul nu e o fiinţă raţională aşa cum îi place să se promoveze, ci una emoţională cu puseuri de raţiune. Altfel n-ar exista ştiinţele politice şi marketingul. Afirmaţia asta e direct legată (sau determinată) de o altă observaţie, că generaţiile nu prea au ţinere de minte. E dificil să empatizezi cu groaza resimţită de bunici pe cîmpul de luptă, cînd tot ce ştii despre arme este ce ai învăţat cînd jucai Call of Duty. Sigur, mai sînt şi filmele să ne împrospăteze memoriile absente, dar parcă totuşi Saving Private Ryan a fost mai mult cool decît horror, iar finalul ăla cu morminte de soldaţi – lacrimogen ră