Cu un pahar de vin în faţă şi savurînd sarmalele, românii stau în faţa televizorului, lăudînd bogăţia obiceiurilor noastre. Multe sînt însă revitalizate doar pentru că e nevoie de ele pe ecran. Nu mai fac parte din viaţa comunităţii, sînt doar puse în scenă. E bine? E rău? Li se dă astfel o şansă?
Pentru sărbătorile de sfîrşit de an (şi pentru celelalte, dar astea durează mai mult), redacţiile – în special cele de ştiri TV – recurg la planul B. Desigur că ar mai putea interveni vreun tsunami sau alt eveniment creator de breaking news, dar mai întîi trebuie asigurat stocul de ştiri cu obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, obligatoriu tradiţionale, autentice, păstrate cu sfinţenie din generaţie-n generaţie...
Prin ţară, reporterii reevaluează frenetic informaţiile legate de sate izolate şi bătrîni înţelepţi, dar primul telefon se dă de obicei la primar, care vorbeşte cu una dintre (puţinele) învăţătoare sau educatoare care şi-au păstrat entuziasmul de păstrători ai tradiţiilor.
Zoom. Coroieşti, sat în Ţara Haţegului, la poalele Retezatului. În urmă cu cîţiva ani, lucram încă în redacţia de ştiri a TVR şi am aflat că în satul cu pricina se păstrează un vechi obicei, numit „Împuşcatul cerbului“. Telefonăm. Da, obiceiul există, numai că trebuie pregătit, responsabila Căminului cultural ne roagă să o lăsăm să verifice disponibilitatea sătenilor de a interpreta rolurile destul de complicate şi care presupun o mare mobilizare de forţe, iar oamenii, ştiţi, au treburile lor, taie porcul, tinerii sînt plecaţi, bătrînii sînt bătrîni... Revenim cu telefonul, se poate, dar să anunţăm cu două-trei zile înainte de a veni să filmăm.
...La o ţuică fiartă, aşteptăm să se adune toţi, durează... Cu noi este şi Norio Inagaki, japonez; habar nu am cum a aflat de Coroieşti, e preocupat de tradiţiile româneşti şi vrea să filmeze. Ne pregătim, alegem unghiurile pe care
