Jurnalul Annei Frank dovedeşte că realitatea întrece imaginaţia, emoţionează şi şochează cum ficţiunea reuşeşte rareori să o facă. Însemnările ţinute de Anna respiră autenticitatea ce se naşte din sensibilitatea unei vârste, cea a trecerii de la copilărie la adolescenţă, între 13 şi 15 ani. Sunt exact cei doi ani cât a stat ascunsă cu familia în clădirea din Amsterdam, în anexa firmei încredinţate de tatăl ei celor doi asociaţi olandezi.

Confesiunea Annei are forma unui şir de scrisori adresate unei prietene imaginare, Kitty. Faptul în sine semnalează o stare a fetei, care simte că nici mama ei, Edith, nici sora mai mare, Margot, nu o înţeleg, nu are cu ele afinităţi, aşa că asemenea copiilor singuratici îşi imaginează o prietenă căreia să i se destăinuie, cale disperată prin care caută să se salveze şi să comunice tot ce simte, terapie aplicată inconştient pentru a înţelege ce se întâmplă în jur şi ce se petrece în partea lăuntrică.

Anna înregistrează evenimentele din familie, are ochi de observator fin, scrie despre cei de lângă ea, despre încordarea legăturii cu mama şi apropierea treptată de sora mai mare, ca şi despre tatăl cel grijuliu. În vremuri obişnuite ar fi devenit poate o adolescentă rebelă sau ar fi acaparat-o lecturile, dar spaţiul restrâns în care trăiesc atâţia oameni, presiunea psihologică a izolării, grija de a evita zgomote ce i-ar trăda, starea de alertă impregnează jurnalul cu o tensiune continuă.

Numeroase notaţii se desprind şi capătă semnificaţie şi cred că aproape orice adolescent se regăseşte în observaţiile Annei: pagina în care îşi declară hobby-urile sau reproduce o discuţie între adulţi ca probă de obtuzitate, comentariile despre convingerile false ale adulţilor că îi înţeleg pe copii şi pe adolescenţi, lista în care inventariază preocupările celor din Anexă. Aici se văd prospeţimea privirii, umorul şi inteligenţa An