Costurile ezitărilor şi prefacerii că „suntem în Europa“ vor trebui să fie achitate şi le vor spori pe cele ale noilor exigenţe şi aspiraţii europene.

După doi ani de ezitări, liderii europeni au fost nevoiţi să deschidă calea spre o transformare structurală a UE. Nu voinţa cetăţenilor europeni i-a convins, nici determinarea de a transpune în realitate o nouă viziune despre Europa.

Criza financiară a fost cea care a obligat şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene să intensifice integrarea şi să accepte filosofia unei discipline fiscale riguroase. Iar evoluţia pieţelor globale şi manifestarea accelerată a noilor actori relevanţi pe scena internaţională a arătat europenilor că inactivitatea faţă de problemele structurale ale Uniunii va duce la pierderea ritmului de dezvoltare în comparaţie cu cele mai importante şi dinamice regiuni de pe planetă. Astfel că liderii s-au întâlnit în „salonul ultimei şanse", în 8-9 decembrie 2011, şi impulsionaţi de Germania, secondată de Franţa, au fost nevoiţi să susţină decizia unei schimbări.

La 20 de ani de la agrearea Tratatului de la Maastricht, prin care s-a creat Uniunea Europeană şi s-a decis introducerea monedei Euro, trebuind să gestioneze o criză financiar-economică de proporţii, europenii au constatat că, în realitate, Uniunea nu era mai mult decât o Uniune de Piaţă, care a încercat să facă un zeu din euro, dar nu a reuşit. S-a dovedit şi că problema europeană era de natură structurală, că guvernanţa europeană a fost deturnată spre un interguvernamentalism parohialist, iar chestiunea fundamentală era şi încă mai este competitivitatea europeană.

Fireşte, este importantă decizia de a revigora arhitectura Uniunii Economice şi Monetare. Iar negocierea unui pact fiscal, de către statele zonei Euro, în primul rând, dar fiind deschis şi statelor membre ale UE care nu sunt în zo