Că erau dame de salon nici nu încăpea cîrteală, da’ cine s-ar fi gîndit că sub toate dantelăriile ce însoţeau linia corpului, butelcuţa sînului nu era singura ce ar fi potolit însetoşarea vreunui cutreierător cu mintea, ci, dosită între jupon şi tărtăneţul coapsei, apărea jimbătura ploştilor cu vin. Cu fiecare hurducătură a trenului, duduile îşi duceau mîna către pălărioarele de fetru ce săltau în foşnet peste zulufii pudraţi, încruntau sprînceana încondeiată şi dădeau îndoitură buzelor printr-un „Main non, vraiment!“. Tu, încălţatul cu opinci, privindu-le cu sfiiciune de sub grebănosul obîrşiei ţărăneşti, îţi mai veneai în fire abia cînd poposeai asupra condurilor cu arţag gloduros ce nu se potriveau nicicum cu ţeapănul maisusului de glezne. De n-ar fi avut scîlciitură de la grea umblare, aproape c-ai fi putut jura c-au rătăcit trenul, prin părţile aiestea nefiind decît cătune în dreptul staţiilor, iară asemenea tălpi gingaşe n-ar fi păşit nicicînd pe cărăruici nedesfundate. Doar ploştile ştiau care-i secretul; şi cum nimeni nu le dibuia existenţa-n dosul înfoielii fustelor, taina aflării domnişoarelor într-un compartiment cu rosătură-n scaune rămînea nedezlegată. Dacă ar fi spus cineva că în urmă cu doar cîteva zile zdrobeau strugurii în sîrba picioarelor şi învîltoreau mustul din ciubăr în cămăşuici lejere cu tivul adus peste genunchi, cu pletele încîlcite-n dreptul umerilor, petrecîndu-şi mîinile pe după mijlocel, nimeni nu i-ar fi dat crezare. Aşa sclivisite cum se găseau în ăst vagon de ţară, scăndălisau cuşmele şi saricile de uitau să coboare pe la casele lor.

Cum au ajuns dumnealor la moşia lui moş Costache taman la vremea culesului de poamă e lesne de aflat; era de-ajuns să-ţi pui bîrneaţa peste catrinţă, pînzătură înflorată pe cap şi vreo trei albăstrele-n cosiţă, să slobozeşti ţîpuritura din gîtlej şi să te aşezi în horă alături de flăcăiandrii s