Moartea lui Václav Havel le aminteşte românilor de o rană veche: acum 22 de ani n-am avut un Václav Havel.

De ce n-a avut România un Václav Havel? În preajma comemorărilor prilejuite de împlinirea a 22 de ani de la Revoluţia română, întrebarea este cu atât mai legitimă. În decembrie 1989, România trecea de la comunism la neocomunism. Urmau, apoi, mineriadele şi anii grei de tranziţie. Ne îndepărtam repede şi sigur de calea urmată de Cehia după căderea comunismului. Ce ne-a lipsit?

Istoricul Adrian Cioroianu crede că răspunsul ţine de cultura politică din România. „Concret, după 1958, după retragerea Armatei Sovietice, România a trecut prin imensa capcană a naţional-comunismului, reprezentat de Nicolae Ceauşescu. În Cehoslovacia n-a existat naţional-comunism. Armata Sovietică a rămas pe loc până în 1990. La noi, represiunea era făcută în numele naţional-comunismului, în vreme ce în Cehoslovacia orice gest de opoziţie era împotriva sovieticilor, nu împotriva unui naţional-comunism. Asta a unit populaţia într-o frondă

comună".

„N-a avut certificat de revoluţionar"

Despre disidenţa românească se vorbeşte şi astăzi cu patos. Unii au rezistat prin cultură, alţii au rezistat în viforul închisorilor. „Doina Cornea ar putea fi un echivalent al lui Václav Havel, deşi nu se poate compara tratamentul de care a avut parte Havel după 1990, cu ce s-a întâmplat cu Doina Cornea în România, în aceeaşi perioadă. Ar mai fi Radu Filipescu, şi Paul Goma, ar mai fi nişte lideri ai minerilor rămaşi în anonimat până astăzi", mai spune Adrian Cioroianu.

Totuşi, crede acesta, încercarea de plasare a lui Havel (sau a unui echivalent) în istoria noastră recentă nu este potrivită. „La noi, Havel ar fi pierdut cu brio alegerile din mai 1990, în faţa lui Ion Iliescu. Havel nu ştia să hăhăie şi nu ştia să spună bancuri, poate decât în scris. Trebuie