Coreea de Nord este, înainte de orice, un tărâm unde ideologia îţi este picurată prin toţi porii, unde izolarea netă îţi asanează instinctul de libertate, unde ziua de mâine este la fel de lipsită de orizont ca ziua de ieri. Însă peste tot şi toate, dominantă este FRICA. Frica de a greşi, groaza de a vorbi, teama de a gândi. Un sentiment paralizant, care transpare din gesturile şi privirile coreenilor, pentru care orice străin e un motiv să dispară din preajmă-i pentru a nu da naştere la interpretări.
E greu de spus ce e mai rău. Parcă merită pusă pe primul loc, totuşi, anularea oricărei forme de exprimare individuală. Nu contează omul, nici măcar nu există noţiunea de „om nou“ cu care la noi, pe vremuri, se încerca aburirea vulgului rupt în fund. Ţara e împărţită între el, liderul absolut, şi restul.
Spiritele tuturor sunt blocate, la cei mai mulţi poate şi schilodite, în cutiile craniene. Nimic nu e al tău, totul îţi este oferit cu generozitate de Kim Jong Il. Uniformele ponosite în care se umblă pe stradă, bicicletele care în Phenian au numere de înmatriculare şi pot fi folosite doar de bărbaţi, intrarea la metrou, patul de la spital - toate au etichete cu dedicaţie de la Kim. Pardon, hainele nu au, era prea de tot, aşa că s-a inventat insigna cu chipul tatălui naţiunii, pe care toată lumea este obligată să o poarte la piept. Ca străin, ai nimerit pe tărâmul deplinei siguranţe, iar ca român eşti bine văzut datorită lui „Ceacescu, Comisar Moldovan, Dacia, Aro“.
Nicăieri nu poţi merge fără supraveghetori, dintre care măcar unul stă permanent pe lângă tine. Toate traseele sunt prestabilite, nu te poţi plimba de capul tău şi orice idee îţi este refuzată din start, politicos. Orice poză trebuie aprobată, iar la finalul zilei se verifică toate. Dacă insişti să o iei pe de lături, afli că „poţi crea probleme ghizilor“. Taxi-urile, la care însă
