Apărut în Dilema veche, nr.300, 12 noiembrie 2009

N. red.: Scris după "despărţirea" de politicianul Václav Havel, acest articol rămîne şi azi, cînd nici omul Václav Havel nu mai este printre noi, un portret convingător...

Anul 2009 e pe terminate, iar pentru societatea cehă a fost unul straniu, cu o situaţie politică instabilă, cu mişcări absurde ale partidelor politice de la conducere, care ne-au subminat poziţia în Europa, cu criza economică globală, ca să nu mai vorbim de crizele acute ale ştiinţei şi culturii cehe (ambele suferind de pe urma unei teribile subfinanţări); şi, pe deasupra tuturora, am mai avut de îndurat eşecul absolut al echipei naţionale de fotbal.

Evenimentele politice curente amintesc întregii noastre societăţi cît este de dificil să ai o reprezentare politică solidă şi un sistem legal stabil. Dezbaterea amară şi iraţională pe marginea Tratatului de la Lisabona, pe care preşedintele în exerciţiu al Cehiei, Václav Klaus, neruşinatul nostru scandalagiu, refuză să îl semneze, dă naştere unui dor pe jumătate naiv, pe jumătate sentimental, după vremurile dinainte, cînd ne era preşedinte „rivalul“ lui Klaus, Václav Havel.

Sentimentul meu personal este că, odată cu plecarea lui Václav Havel, s-a pierdut ceva esenţial. Dar, pe de altă parte, despărţirea de fostul preşedinte a permis societăţii cehe să îşi arate adevăratul chip – fără politica lui deschis liberală, inteligentă şi îndatoritoare, fără creditul lui moral. Nu e uşor să admiţi că ţara aceasta e cît se poate de potrivit reprezentată (spre indignarea criticilor şi a idealiştilor), atît sub aspect artistic, cît şi social, de cărţile foarte banale şi foarte populare ale lui Michal Viewegh (traducerea italiană a ultimului său roman dezvăluie fundamentele mediocre, uşor pornografice, ale unor asemenea cărţi) şi de blockbuster-urile lui Jan Hrebejk: o ţară de oamen