Primele formaţii româneşti de pop-rock apar, în mod surprinzător, destul de devreme în relaţie cu istoria tînărului gen muzical, fiind contemporane cu Shadows, Beatles, Animals, Rolling Stones, Beach Boys sau Hollies. O coincidenţă, cel mai probabil premeditată, face ca numele iniţial al viitoarei Phoenix să fie chiar Sfinţii. Alături de aceasta, Cometele, Uranus, Coral, Sincron, Entuziaştii sau Olympic ’64 i-au invitat pe tinerii vremii la twist & shake, sub privirile confuz îngăduitoare ale unei cenzuri care nu alesese încă şlagărul italian drept model ideal al muzicii uşoare autohtone.
Dacă dincolo de Cortina de Fier, trupele şi interpreţii legendari se impuseseră într-un acerb sistem concurenţial, cu susţinere profesionistă, audienţa lor fiind rezultatul firesc al unei ample mişcări, la noi lucrurile se prezintă fundamental diferit. Rockul carpato-danubiano-pontic îşi află punctul de start în iniţiativa cîtorva tineri de odinioară care ştiau să cînte şi erau la curent cu ce se întîmpla, muzical vorbind, în lumea largă, privilegii ontologice la care s-a adăugat curajul de a înfrunta riscul profesional asumat. Lipsa concurenţei, izolarea cultural-mediatică şi standardele comuniste privind vestimentaţia sau înfăţişarea au constituit un bun culoar pentru personajele primului val de artişti interpreţi români ai genului numit pe atunci pop, de aceea peisajul muzical a fost extrem de pestriţ.
Cîteva minute de difuzare TV erau suficiente pentru o lansare, dar ceea ce făcea diferenţa între consacraţi şi aspiranţi era single-ul sau LP-ul de autor. Din acest motiv, istoria rockului nostru se suprapune parţial cu cea a apariţiilor discografice. Ca reciprocă, odată cu trecerea timpului şi cu schimburile de generaţii, formaţiile care se concentraseră pe apariţii scenice ori contracte estivale au pierdut teren în faţa celor „cu discuri presate“.
Două d
