America pare uneori condusă de cercetaşi (copiii ăia inimoşi, puşi mereu pe fapte bune, care şi-o caută cu lumânarea). SUA au deschis, la începutul lunii trecute, după 30 de ani, o ambasadă... virtuală la Tehran. Doamna secretar de Stat Hillary Clinton, o distinsă catastrofă a diplomaţiei, nu s-a dezminţit nici de data asta. În entuziasmul său peripatetic (circulă pe tot globul, fără odihnă, fără rezultate, dar pe bani mulţi) a declarat că, graţie iscusitei găselniţe, cele două popoare vor putea comunica "deschis şi fără frică". Merită citată pe larg: "Întrucât Statele Unite şi Iranul nu au relaţii diplomatice, am ratat oportunităţi importante de a comunica cu voi, cetăţenii Iranului. Dar astăzi putem folosi noile tehnologii, pentru a ne reuni şi a promova o mai bună înţelegere între ţările noastre şi între cetăţeni. Din acest motiv am înfiinţat această ambasadă virtuală". Din două una: ori discută cu cetăţenii peste capul autorităţilor, ori discută ţările între ele şi pentru asta tot clasica masă verde a tratativelor e soluţia.

"O mai bună înţelegere"? Dar când a fost ea bună? La sfârşitul lui 1978, când consilierul preşedintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, îl asigura pe Şahinşah de tot spijinul, împlinind proverbul iranian că promisiunile au valoare doar pentru cei ce cred în ele?

Înţelegere? Americanii nu i-au înţeles niciodată pe iranieni. Nici atunci când l-au sprijinit pe Mohammad Reza Pahlavi. Exportul de democraţie s-a limitat la instruirea de către CIA a Savak-ului (cel mai teribil organism de represiune internă şi de cenzură, până la cele, mai subtile, născocite de revoluţia islamică). Importul de progres - (investiţiile imense şi de multe ori nesăbuite) - rugineşte sub nisipul deşertului. Un mare gazetar polonez, Ryszard Kapuscinski, nota de la faţa locului istorii halucinante: "(...) Şahul a făcut achiziţii de miliarde în toată lumea şi va