Din „premianta clasei“ ex-comuniste în materie de reforme şi de integrare în UE, cum era în anii ’90, Ungaria a devenit un caz. Şi va continua să fie, deşi recent premierul Viktor Orbán a declarat că e gata să reia negocierile cu UE şi FMI „fără condiţii“. Numai că, între timp, în presă a început construcţia unui „discurs“ despre ce şi cum face şi drege Ungaria. Şi, după cum ne învaţă ştiinţele limbajului, acest „discurs“ va sfîrşi prin a crea/modifica o realitate.

Întrebarea cea mai arzătoare – repetată în ultimul timp în mai toate limbile europene – este „Ungaria se îndreaptă spre fascism?“. Sigur, ea vine mai degrabă dinspre stînga. Şi deturnează un pic atenţia de la nuanţele problemei (iar Infernul se ascunde în nuanţe, evident...). Şi lui Berlusconi i s-a tot pus eticheta de „fascist“ de către stînga italiană (şi nu numai), dar după cum s-a văzut nu asta a fost cea mai mare problemă a lui. E adevărat, simplificînd lucrurile, Ungaria întruneşte acum două condiţii care, în istorie, au făcut alte ţări s-o ia razna: falimentul economic şi reînvierea naţionalismului. Viktor Orbán a cîştigat alegerile cu un discurs „anti-Bruxelles“ – ca şi Berlusconi la vremea lui; şi nici Sarkozy n-a ratat ocazia, în campania electorală, să „ciupească“ un pic structurile birocratice ale instituţiilor europene. Numai că, spre deosebire de ceilalţi doi colegi de Partid Popular European, Orbán şi-a anexat la guvernare mişcarea naţionalistă Jobbik şi s-a apucat să şi implementeze măsurile de „patriotism economic“ şi de revigorare a identităţii naţionale. Berlusconi doar „glumise“ în campanie cînd le făcuse cu ochiul alegătorilor propunînd renunţarea la euro şi cînd îi bombănise pe tehnocraţii europeni. Orban a fost serios: s-a pus pe treabă. Aşa încît acum este numit, în ziare prestigioase, „o sechelă a istoriei“ (La Stampa) sau „un nostalgic“ (Le Monde). Vrea Ungaria Mare, imp