În noaptea de 31 dec. spre 1 ian.,

aveam bine fixate în minte cîteva subiecte categoric serioase şi urgente:

existenţa în Rusia a unei drepte şi stîngi (nici una extremă) ca expresii ale unei democraţii – conform declaraţiei lui Putin în faţa unui brad festiv, felicitînd întreaga naţiune;

imaginea surprinzător de nuanţată a lui T.P. (Titus Popovici) în ultima carte a lui CTP în care analiza evoluţia cinematografiei române sub Dej şi sub Ceauşescu;

fraza din ultimele zile ale Jurnalului lui Tolstoi, despre Fraţii Karamazov: „Multe lucruri bune, dar cîtă incoerenţă!“

de ce şi cum să rezişti în absenţa speranţei?

Indiferent de importanţa lor, de „ordinea intrărilor în scenă“, două evenimente le-au pus, recunosc, în umbră, soarele zilei aducîndu-mi în auz celebrul şlagăr al lui Gelu Solomonescu „E primăvară în ianuarie“.

Primul eveniment a fost Sergiu Celibidache dirijînd la Ateneu, pe nu ştiu ce TVR şi în care eternităţi, Rapsodia română; tot ce face, rîde şi dansează dînd intrările la toate horele, sîrbele şi ciocîrliile este inenarabil şi zguduitor pînă la dezechilibrul oricăror probleme urgente.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniAl doilea – şi cer nu numai înţelegere, dar şi concentrare – este eşecul, pe 31 dec., suferit acasă, de Manchester-ul United, al lui Sir Alex şi al meu, personal, în meciul cu ultima clasată Blackburn. Fără să intru în amănuntele unui scor care „a evoluat nebuneşte“, combinaţia dintre Celibidache şi cei peste 75.000 de englezi de pe Old Traford m-a adus în următoarea situaţie tratată cu sînge rece, despovărat de orice culpă ideologică:

pe 1 ianuarie, la orele 17,00, m-am teletransportat la Sunderland, unde Manchester City (rivala lui United la primul loc) nu trebuia să învingă, dorinţ