M-am holbat la televizor, până când, duminică seara, am auzit pe un canal că ministrul Igaş nu poate să răspundă la telefon, fiindcă - motiva - e la comandă. Începuseră deja troznelile. M-am dus în stradă. Doar era Igaş la comandă!
Ce-am văzut cu ochii mei până mi-a intrat gaz în ochi? Nişte găşti de băieţi de galerie. Nici o mămăiţă paşnică de la Universitate nu i-ar fi putut confunda cu membrii corespondenţi ai Academiei. ("Ole, ole, Ceauşescu nu mai e!", dacă ţineţi minte, venea, în '89, nu din fonotoeca de aur, ci din folclorul stadionelor). Plus nişte băieţaşi de cartier, mai firavi şi mai ezitanţi, care veniseră la cafteală şi la ciordeală. Dacă-i iei separat, sunt de comitet. Fiecare are povestea lui de rahat, pe care şi-o poartă prin viaţă, ca pe o cocoaşă. Impreună însă sunt o haită turbată, iar jandarmii, duşmanii lor tradiţionali, ştiu asta. Puteau fi în orice moment izolaţi şi li se putea strica distracţia. Însă jandarmii fie n-au vrut, fie n-au putut. Dacă n-au vrut - nasol moment. Dacă n-au putut - şi mai nasol. S-au jucat cu gaborii pân-au obosit, cu toată recuzita: petarde, cataroaie, bâte, bare de fier, mobilier stradal cum se zice în bilanţuri. Era ca la ulii şi porumbeii. Jandarmii erau porumbeii - care probau gazele mai întâi pe ei înşişi - fiindcă jmecherii avuseseră prevederea să se înfofolească bine. Se grupau, se regrupau, făceau pe niznaii, puneau foc şi-l protejau de pompieri, mai spărgeau câte-un geam, mai dărâmau câte-un chioşc cu chiuituri, dispăreau pe străduţele laterale şi reapăreau în spatele cordoanelor, ca şuncaricii. Oamenii legii mai dădeau un bocanc în gură, o tonfă pe spinare, mai târau câte-un fraier la dubă.
Nu ştiu cum s-a încheiat, că la un moment dat nu se mai vedea om cu organ. Cred că turbaţii au obosit şi s-au cărat. Aud c-au avut timp să ia şi trofee de pe câmpul de luptă: o caschetă, o vizieră, un scutul
