Nu pot să zic că ştiu toate muzeele din Bucureşti, mi-or mai fi rămas cîteva de văzut, dar mi-a venit să trec de la unul la altul ca să dibuiesc ce imagine formează ele despre capitala ţării în care trăiesc. Cele create din voinţa statului sînt cele mai vizitate – de şcoli în special, ca în reclama TV pentru „farmacia tuturor românilor“. Cele mai interesante, fiindcă reprezintă altceva decît ilustrarea unui manual, sînt colecţiile care au fost private la origine, în care, aşadar, se poate recunoaşte gustul sau interesul personal al oamenilor cărora li se datorează ele. Dintre ele, unele erau deschise publicului încă dinainte de război, dar au dispărut după aceea, suprimate de noul regim (de pildă, Al. Cantacuzino, Olszewski, Toma Stelian). Altele, mai multe, au rezistat pînă la cutremurul din 1977, care a servit drept pretext pentru absorbirea lor în Muzeul Colecţiilor de pe Calea Victoriei, menit să arate dragostea pentru cultură a perechii de dictatori, de parcă ele ar fi fost adunate de aceşti agramaţi. Din cauza reparaţiilor ample pe care clădirea le aştepta, sînt invizibile acum colecţiile Garabet şi Hrandt Avakian, G. Oprescu, Medrea, Iser etc.). Numai Zambaccian s-a întors acasă. Colecţia Macovei, despre care am scris de curînd, nu s-a deschis decît în 2002 şi, de aceea, a rămas independentă.
DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulÎn 2003 a apărut Colecţia Daniela şi Adrian Năstase, sub numele de Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi. Statul i-a pus la dispoziţie casa din str. Londra, nr. 39, şi mobilierul necesar pentru expunere (numai pentru hărţi, deocamdată). La fondul principal s-au mai adăugat cîteva piese donate de BCR, ceva din partea Muzeului Militar (dar vitrinele sînt goale) şi un enorm glob pămîntesc francez, oferit de Ion Iliescu, fiindcă n-avea unde să pună acest dar al preşedintelui Mitt
