Cred că n-a fost sfîrşit de an, din 2002 încoace, în care să nu mă gîndesc la Irina Nicolau. Am cunoscut-o prea puţin, ne-am văzut doar de cîteva ori – cu toate astea, de cîte ori mă gîndesc la oameni esenţiali din viaţa mea, Irina e printre primii. Ştiu sigur că nu mi se întîmplă numai mie, cel mai concis a fost odată Dan C. Mihăilescu, într-un interviu în care, întrebat fiind ce îi place în viaţa noastră culturală, a răspuns: „Irina Nicolau“. Ca să-mi amintesc de Irina, am recitit recent cartea ei „cu două buzunare“: Haide, bre! de-o parte, Talmeş balmeş de etnologie de cealaltă, şi mi-a plăcut ca prima dată.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăTalmeş balmeş de etnologie şi multe altele este, înainte de orice, o confesiune. Varianta pe care a ales-o Irina Nicolau, de a-şi comunica în primul rînd îndoielile, mirările şi căutările, ştiutul şi trăitul, este o formulă nemediată, „din mînă“, care dă un montaj deloc întîmplător, după metoda „batistei aruncate înainte“ din Călăuza lui Tarkovski. Scriitoarea e călăuză într-o zonă carbonizată de uitare, prejudecăţi şi reflexe de respingere. Ea porneşte, precum personajul din film, dintr-o încăpere cu un pat de alamă şi o bibliotecă (asumată) pe care aparatul de filmat rămîne vreo două secunde, ca să ajungă la ştiut prin celălalt şi la trăit pe cont propriu. Poveştile, multe şi dureroase, au un fel de patos (căci „apatia strică omenia“) care se desfăşoară cu totul în aplicaţia pe care autoarea o face noii etnologii în cealaltă carte, Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor, care începe unde se termină prima. Pînă la poveştile de dragoste şi moarte din „oala cu ghiveci despre aromâni“, Irina Nicolau dialoghează cu cititorul, îl ia de mînă şi îl pune să-şi facă propria genealogie pentru a ajunge nemijlocit la delicatul subiect pe care îl constituie, du