A-ţi da cu părerea despre de ce, cît şi cum îşi dau alţii cu părerea mi se pare un exerciţiu fabulos, ca şi cum te-ai juca cu oglinzi paralele. Fabulos şi atins uşor de ipocrizie. Dar, cum frumos se spune la manualele de jurnalism, „information is free, opinion is sacred“.

După căderea comunismului, România a căpătat limbariţă. Atîta foame de exprimare ne-a cuprins, că nu am ostoit-o în douăzeci de ani în care, în forme poate incomplete, poate excesive uneori, am mîncat libertatea cuvîntului pe pîine (cîtă am găsit, cîtă am produs...). Explozie de vorbe – mai ales vorbe – a cuprins ţărişoara. Sînt dureros de conştientă că exprimarea are mult mai multe forme şi că sîntem cel mai adesea tentaţi să ne oprim la nivelul „vorbelor“ atunci cînd ne analizăm libertatea, lăsînd expresia artistică, de exemplu, undeva, în josul paginii, la „dexterităţi“.

Am vorbit între noi, am vorbit în pieţe (aşa cum, pînă mai anţărţ, vorbeam la cozi, dar cu ceva mai multă snagă), am vorbit în presă şi, mai nou – slăvite fie progresele tehnologiei! – vorbim pe forumuri şi reţele sociale.

Cu reflexul şi mecanismele în funcţie, rămîne să rezolvăm problema conţinutului şi a altor mici nimicuri din acestea.

Ştim ce vorbim? Avem libertate, dar competenţă avem? La această întrebare putem obţine un răspuns frivol, dar temeinic, uitîndu-ne la micuţele glume video cu oameni întrebaţi pe stradă ce înseamnă un anume cuvînt. Explicaţii scandaloase, amuzante, ridicole. Explicaţiile unor oameni care nu au găsit cu cale, nu au găsit puterea interioară să spună „nu ştiu“. De parcă ar fi ruşine să nu ştii. Drept este că şi şcoala noastră te pregăteşte de parcă viaţa ar fi un perpetuu „Vrei să fii milionar?“, cu informaţii la kil, sancţionîndu-te cînd „nu ştii“. „Nu ştii, stai jos.“ Aşa că ne prefacem că ştim totul despre tot. Confundăm în mod voit ştiinţa cu opinia (care e sfîntă, dup