Copilăria mea de dinainte de Revoluţia din ’89 are în centrul său imaginea unui aparat de radio, negru, cu o bandă albă pe care un punct roşu era mobil: Gloria 3. Mă fascina antena lui cu care aş fi vrut să conturez, în aer, orice formă-mi venea în minte cînd mă furişam în sufrageria rece. Acolo nu stătea nimeni niciodată, fără a avea, însă, o uşă interzisă, ci doar una care separa căldura de emisfera nordică. Bunicul avea şi el Gloria lui, dar mai veche decît a tatălui, şi, cum îl vizitam rar iar aparatura lui mi se părea din ce în ce mai demnă de studiat, îi spusesem odată: „tataie, mata ai Gloria jaf, tataie, tati are Gloria 3!“.

Tatălui îi plăceau electronicele; nu ştiu ce asculta la radio, dar ştiu că făcea orice ca să vadă bine, chiar şi doar pentru două ore, la TV; sau pentru mai multe, dar la bulgari, aşa că în biblioteca noastră găseai manuale de construit (deşi cred că mai degrabă le-aş numi de meşterit) antene, dar şi, spre disperarea mamei, două sertare cu şuruburi, cabluri şi căbluleţe, şaibe şi pistol de lipit, liţe şi elemenţi din aluminiu, chei de 14, fludor şi patent.

Uneori, mergeam cu el să monteze antene pe bloc, căci e de înţeles că era omul de bază al blocului, şi ascultam poveşti (fără tîlc pentru mine) care descriau cum, necum, prin antena aia trece un ceva care mă face pe mine să văd oameni în televizor. E drept, indiferent de cîţi elemenţi avea antena, de locul în care o amplasa ori de viteza vîntului, pentru ca televizorul să meargă bine (a se citi fără purici), stătea mereu fără carcasa din spate; aşa, tata înţelegea repede situaţia şi intervenea prompt, pe cord deschis. La fel de drept este însă că, uneori, imaginea se clătina şi nu se voia readusă decît după cîteva palme bune date peste cap (cap să fie oare?!). Nu… nu uneori, ci deseori.

În decembrie ’89, plecat la lucru în schimbul 2, tata a sărit gardul fabricii, i