Se pare că Dorothy Parker a zis cîndva că „leacul plictiselii e curiozitatea; curiozitatea însă nu are leac“. Ce bine! Pentru că sufăr de curiozitate şi nu mă tratez. Îmi place să citesc, să pierd zile în şir uitîndu-mă la filme, să ascult poveştile altora, să cunosc oameni, să îmi petrec timpul cu cîinele meu Parker. Reţete garantate de neplictiseală.
Mi se mai întîmplă şi să nu fac nimic. Dar, din păcate, în zilele noastre, dă din ce în ce mai rău să nu faci nimic. Treci drept un neica nimeni dacă nu ai cel puţin două telefoane, o tabletă, trei agende burduşite cu doi ani înainte cu „event-uri“ la care trebuie musai să semnezi condica. E la fel şi la Amsterdam, şi la Bucureşti. Asta mă cam plictiseşte. Deci, sufăr ca tot omul de plictiseală, în sensul iritării.
Mă mai plictisesc oamenii care vor să trăiască mereu viaţa ca pe o distracţie, pe repede înainte. Mă plictisesc cei pe care Bertrand Russell îi numea, pe la 1930, în al său Conquest of Happiness: „generaţia care nu poate suporta plictiseala, (acea generaţie) va fi una de oameni fără anvergură, de oameni în care orice impuls vital se ofileşte încetul cu încetul“. Ei, asta mă sperie şi mă plictiseşte al naibii, şi la Amsterdam, şi la Bucureşti. Mă plictisesc cei cărora le e frică de plictiseală şi fug de ea.
Trăind în sau între cel puţin două culturi destul de diferite, şi dorindu-mi să le înţeleg cît mai bine, nu prea apuc să mă plictisesc.
Cred că e un miez de adevăr cum că în România nu ţi-e dat să te plictiseşti. E valabil şi pentru străini, şi pentru noi ăştia, nici de acolo, nici de aici. Şi, mai ales, pentru români. Unghiurile din care e trăită „neplictiseala“ diferă de la unii la alţii.
Eu văd România ca pe un loc foarte colorat şi muzical. Melancolic, exasperant, amuzant, unde umorul e mai mult decît negru. România (te) fascinează, atrage, bulversează, oboseşte, disper
