Nu am crezut că a scrie despre cum scrii la National Geographic va fi o provocare atît de mare. Am acceptat relaxată tema dilematică, dar pe măsură ce zilele mă apropiau de termen, mi-am dat seama că, în loc de idei, în cap mi se tot adunau întrebări. În cele din urmă, am căutat răspunsurile la unul dintre reporterii veterani ai NG, Don Belt, care s-a oprit cîndva şi pe la Bucureşti, într-unul din nesfîrşitele sale peripluri spre Orientul Mijlociu şi Asia.
Să ne înţelegem, National Geographic nu deţine reţeta adevărului în reportaj, nici exclusivitatea ţinutei profesionale. Dar îi pasă de ele. NG este revista care a avut pe copertă o fotografie a piramidelor manipulată digital, dar a făcut din ea un adevărat reper, adoptînd după accidentul din 1982 un cod drastic de reguli pentru prelucrarea imaginilor. Fotograful poate recurge acum numai la corecţii minimale de culoare şi luminozitate, iar editorii iau aceste norme foarte în serios.
Dar cum e cu reporterul? Personal, a scrie pentru National Geographic e un privilegiu, şi asta nu datorită prestigiului revistei. Mai curînd, pentru că e locul unde poţi pune luni sau uneori chiar ani de documentare într-un articol, iar la sfîrşit nu ţi se va părea că ai pierdut timpul. Se cere însă altceva de la reporterul NG decît de la alţi reporteri?
„Setul de abilităţi e acelaşi şi sarcina e aceeaşi – să redai ceea ce ai în faţa ochilor“, mi-a spus Don Belt. „Diferenţa constă poate în faptul că rolul meu e de a trece de suprafaţă şi de a pătrunde mai în miezul lucrurilor, pentru că o poveste din National Geographic trebuie să nu se perimeze. Trebuie să aibă un soi de atemporalitate, să scoată la lumină adevărul mai profund despre un loc sau despre oamenii săi.“
Ar mai fi şi problema onestităţii. Cine e arbitrul ei şi pînă unde mergi cu ea? Pentru mine, onestitatea e elementul-cheie în meseria pe care o fac.