Şi aci, ca-n orice altă meserie, există o balanţă: pe un taler – bucurii, satisfacţii, entuziasme; pe celălalt – dezamăgiri, disperări, îngreţoşări majore. În funcţie de unde am ales să muncesc (la stat sau la independenţi), greutatea celor două talere a oscilat. Începînd cu varii forme şi reguli de cenzură, continuînd cu „festinul“ de incompetenţe, la toate nivelurile, trecînd prin carenţe uriaşe de etică şi bun-simţ şi sfîrşind cu izbirea permanentă de o mentalitate care-ţi ridică părul pe şira spinării, sistemul de stat te poate face să vrei să renunţi la profesie şi să te duci… în peşteri, să nu mai vezi pe nimeni şi nimic. (Mă rog, asta dacă ai o anumită structură şi eşti un om încă neadaptat societăţii bolnave din România.) Pe partea cealaltă, zona independentă te confruntă cu fel şi fel de neajunsuri, dintre care importante ar fi două: dificultatea articulării unui program de lucru eficient (actorii au mii de alte treburi, ciubuce, obligaţii la teatrele unde-şi păstrează cartea de muncă ş.a.m.d.) şi lipsa fondurilor pentru producţie şi/sau onorarii. Cu cel de-al doilea neajuns convieţuim de mult şi ni-l asumăm, destul de relaxaţi, cam toţi artiştii care am ales varianta asta, „neatîrnată“. Primul, însă, poate fi foarte costisitor, în termeni de nervi şi ficaţi. Acuma, de ce aş alege oricînd varianta independentă? Pentru că între a învăţa să jonglezi cu termene şi programe şi a suporta nesimţire, subcalificare profesională, bătaie de joc, rutină, îngustime a minţii, aroganţă şi multe altele – care credeţi că rămîne opţiunea preferabilă?!... Desigur, argumentul-rege este cel al libertăţii; am avut şi voi avea veşnic această problemă: cenzura. Fie ea şi împachetată delicat în ritualul „vizionării“, fie ea şi legitima intervenţie a celui care dă banu’; producătoru’, nu-i aşa!?, această băgare în ciorba artistului pe mine mă umple de furie şi silă. La independ