„Admirat de cîţiva prieteni apropiaţi, mai degrabă obscuri, Caragiale a fost iubit de foarte puţini oameni şi pe drept cuvînt: găsim printre scriitorii români destule persoane amorale prin definiţie, poate chiar prea multe –, dar Caragiale ocupă oricum printre aceştia un loc fruntaş. Şi-a urmărit numai propriul interes, fără să ţină seama de ceilalţi. Tiranic cu cei din jur, inclusiv cu familia, s-a comportat lamentabil faţă de mulţi oameni deosebiţi care l-au sprijinit şi care treceau drept prietenii săi – Maiorescu, Eminescu, Delavrancea, Slavici, Vlahuţă. Faţă de scriitorii contemporani, s-a autoconsiderat infinit superior (pe bună dreptate!) şi unica atitudine decelabilă în relaţia sa cu ei a rămas dispreţul total, compact.“
Iată cea mai recentă, şi mai inconfortabilă, evaluare psiho-literară a „ultimului ocupant fanariot“ (N. Davidescu dixit) din literele române. Ea îi aparţine lui Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, Editura Cartea Românească, 2011, p. 288. Precis că Şerban Cioculescu se răsuceşte-n mormînt, în vreme ce Alexandru George ar trebui să răsufle uşurat, mateino-răzbunat!
Pe de altă parte, nici dinspre noile apariţii în peisajul exegezei caragialiene nu apar verdicte mai îngăduitoare, oricît de educat le-ar fi instinctul ludic. Din cea mai cuprinzătoare, mai sagace şi acribioasă valorizare făcută vreodată corespondenţei lui I.L. Caragiale (după Şerban Cioculescu) – şi anume: Bogdan Bădulescu, Caragiale în Orient Expres, Editura Levant, 2009 (musai de cuplat cu romanul documentar Mitică şi nenea Iancu la Berlin, Princeps Edit, Iaşi, 2006) – rezultă un profil destul de puţin măgulitor, chit că-i realizat simpatetic.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregrafic„Prin constituţia sa (Caragiale) era genul de palavragiu