Între străzile Visarion şi Căderea Bastiliei se întinde un spaţiu în care, în ultima sută de ani, au existat două biserici, ba, mai bine zis, de vreo cinci decenii, o biserică şi jumătate. În 1910, fiindcă parohia îşi schimbase caracterul, din cauza vecinătăţii noului Bulevard al Colţei (Lascăr Catargiu), şi apăruseră case elegante, de oameni înstăriţi (generali, înalţi funcţionari, avocaţi sau profesori universitari), s-a simţit nevoia unei biserici mai arătoase, mai încăpătoare, pe gustul vremii. Arhitectul a lucrat cu obişnuita lui pricepere, în care intrau cultură şi talent, fiindcă era Ernest Doneaud. Pisania din 1913 îi arată doamnei Elena Eraclide, născută Stîrcea (ştiţi, boieri bucovineni), recunoştinţa cu care i-a fost şi zugrăvit chipul în tabloul ctitoricesc alături de Carol I şi de regina Elisabeta. Preotul era, din 1920, poate chiar de la început, părintele Ioan C. Petrescu, un învăţat în materie de muzică bizantină, care a trăit cîţiva ani la Paris, la capela română de acolo. Urmaşul său, vreme de jumătate de secol, a fost blajinul părinte Mihai Dimoftache, duhovnicul copilăriei mele. Primul se odihneşte acum lîngă zidul din dreapta al bisericii, celălalt îşi are mormîntul cimentat într-o construcţie nouă unde se aprind lumînări pentru sufletele morţilor şi viilor. Cine trece mai departe pe poteca îngustă, prin zăpadă, şi deschide o poartă se găseşte într-o curte mărginită pe latura dreaptă de clădirea pe care scrie „Şcoala de Băieţi nr. 18“. Nu mai e de mult şcoală, ci un comisariat militar. În stînga, un şir de locuinţe modeste şi curate care au crescut din casa parohială de altădată. În faţă era vechea biserică, pe care n-o mai recunosc. Dacă a fost înainte de ea o biserică de lemn „a popii Mihăilă“, nu ştiu, dar în 1797, an în care bîntuia ciuma în Ţara Românească, s-a ridicat aici un lăcaş de închinare pentru sfinţii greci veneraţi ca apărător