Conţinutul educaţie este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Cine trebuie mai întîi de toate să înveţe carte? Băieţii sau fetele? Ce trebuie să înveţe fiecare? Ce trebuie să conţină învăţarea? Cunoştinţe generale sau practice? Ce metode didactice fac mai uşoară asimilarea? Gîrbaciul sau explicaţia? Instrucţia şcolară se va clădi destul de greu în societatea românească; chiar dacă toată lumea vorbeşte de necesitatea educaţiei, chiar dacă pe hîrtie se compun legi şi regulamente, în practică puţine „şcoli“ ajung să producă învăţăceii de care modernizarea avea nevoie. Bugetul statului modern găseşte întotdeauna alte lucruri de acoperit, mai importante decît educaţia, judecată totuşi, în toate discursurile epocii, ca o prioritate naţională. Dar nu despre asta vrem să vorbim. Ci despre conţinutul acestei educaţii şi despre punerea lui în aplicare.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări„Era odată o vreme cînd dascălii (profesorii) se mîndreau ţiind în mînă gîrbacele, iar şcolarii tremurau ca varga văzîndu-i ca pe nişte smintiţi şi îndrăciţi.“ Aşa îşi începe Predicatorul, la 1857, pledoaria pentru eliminarea violenţei din actul educativ. Bătaia este parte a conţinutului educativ în această epocă şi va rămîne mult timp o „metodă“ uşor şi des utilizată atît de profesori, cît şi de elevi. Din ancheta necesară susţinerii pledoariei, aflăm mai întîi de toate că nu este o „metodă“ aplicată doar pe meleaguri româneşti, ci pretutindeni în Europa, pentru că se crede că doar cu bătaie se poate face educaţie. Se merge chiar pînă la instituţionalizarea unei profesii: „bătăuşul“. Mai apoi, părinţii sînt cei care susţin activitatea acestui „bătăuş“, convinşi că o bătaie zdravănă n-are cum să strice: „părinţii pedepseau fără milă copii lor