Am învăţat, dintr-o tristă experienţă, că demolatorii atacă în weekend, cînd nu apar ziare şi ştirile despre o nouă ispravă a lor se răspîndesc după ce e prea tîrziu pentru a o împiedica. Aşa s-a întîmplat cu casa de la Şosea a Henriettei Delavrancea, la fel, cred, cu casa din Maria Rosetti pe care nici intervenţia ministrului Paleologu nu a mai putut-o salva. Sîmbătă dimineaţă, 3 martie, s-au făcut spărturi mari în zidul Halei Matache, partea de sud, din 1886, ca o sfidare batjocoritoare a plăcuţei care, chiar acolo, indică statutul de monument istoric. Un statut pe care nimeni nu mai dă doi bani. Ba da, justiţia! Primăria a fost condamnată de două ori, pare-mi-se, fiindcă a început demolarea înainte de declasarea clădirii. Asta n-a împiedicat încă un asalt, plănuit în aşa fel încît să aducă stricăciuni structurii de rezistenţă a Halei.

Prin e-mail a circulat imediat vestea şi s-a anunţat chiar o dezbatere pe această temă, care a avut loc în aceeaşi seară la Arhitectură, unde eram toţi convocaţi.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinulCu amărăciune îmi vine să spun că la asta sîntem buni: să vorbim sau să scriem, dar, de la locul nostru, care a devenit cu totul marginal, nu putem rezista cu eficacitatea necesară. Asta e singura diferenţă faţă de situaţia din trecut. Înainte de Marea Revoluţie din Decembrie, de vorbit vorbeam „informal“, de scris nu scriam, iar „organele“ aveau toată libertatea, aşa cum o au şi acum. Ţineţi minte vorba răposatului Monciu-Sudinski, un clasic pentru generaţia mea: „Ştiu să deosebesc un om de un organ“. Ei, „organele“, nu se lasă. Deci, în acea seară, la Arhitectură au venit nişte studenţi belgieni care au fost uimiţi că la Bucureşti se preconizează o arteră largă care să taie Capitala în două ca să dea voie maşinilor să alerge. Ideea era favorizată în Occident prin anii ’60, îns