În vara lui 2010 am mers cu studenţii de la masterul de antropologie de la SNSPA, pentru aproape două săptămîni, în cercetare la Cacica, comună situată undeva în centrul Bucovinei. Băteam zilnic drumurile întortocheate care legau cele patru-cinci sate ale comunei, răsfirate pe dealurile din preajmă, căscînd gura la frumoasele case împachetate în solzi de lemn, specifici arhitecturii tradiţionale locale, sau la vilele impunătoare construite de migranţii cu dare de mînă sau aparţinînd antreprenorilor locali. După-amiezele ne intersectam la terasa generoasă în folclor recent bucovinean şi bere de cicoare. Singurele momente în care şedinţele de teren se animau erau cele în care apăreau poveştile despre casele făloase, puţine la număr, în care vreun norocos avusese ocazia să intre. Cu puţine zile înainte de plecare, am mers la Suceava să facem provizii pentru ultima parte de teren. La întoarcere, din cauza unui indicator plasat greşit, am rătăcit drumul spre casă. Peisajul bogat în vegetaţie sărăcise dintr-odată iar la un moment dat podişul secetos, pe care îl străbăteam, s-a căscat, lăsînd loc unui adevărat spectacol imobiliar: zeci de case de mari dimensiuni, cele mai multe în plin proces de construcţie, grupate sau răzleţe, dantelau marginea unui „sat“. În mijlocul unui buchet de vile impunătoare străluceau turlele aurite ale unei biserici. Am oprit maşina şi am coborît cu respiraţia tăiată, ca să ne putem dezmetici. Primele gînduri care ne bîntuiau erau, evident, legate de „casele făloase“ documentate de Cristina Coroş şi de Daniela Moisa în Ţara Oaşului. Cînd am intrat în sat, comparaţiile s-au mai risipit: în timp ce casele făloase puneau accent pe o verticală plină de materiale de construcţie de ultimă generaţie, care fac ca unele dintre acestea să semene cu recentele sedii de bancă, vilele din Cajvana erau mai degrabă înşirate pe orizontală iar materialele de