Un caz fără precedent în interiorul Uniunii Europene s-a dezvoltat la Bucureşti: ambasadorul unei ţări membre nu îşi poate începe oficial misiunea, deşi se află la post de aproape o jumătate de an. Traian Băsescu amână momentul învestirii ambsadorului Olandei în România, care este marcat de prezentarea scrisorilor de acreditare fără a exista o explicaţie din partea Palatului Cotroceni. Desigur, nu există o „normă“ în durata aşteptării, dar cutuma în lumea diplomaţiei este că acreditarea în ţara-gazdă se face într-un termen rezonabil de maximum 60 de zile. Privind la „norma“ din ultimii ani, nu există o depăşire a acestei durate de la sosirea la Bucureşti a ambasadorului numit şi primirea oficială la Preşedinţie.

Or, în cazul Olandei, a apărut o situaţie cu totul specială, care a transformat un moment diplomatic de curtoazie într-un război al nervilor.

În 27 octombrie 2011, Tanya von Grool, ambasadorul Regatului Ţărilor de Jos (denumirea oficială a Olandei), îşi încheia misiunea la Bucureşti şi era primită, conform protocolului, la Traian Băsescu. Conform comunicatului emis de Palatul Cotroceni: „Preşedintele României a mulţumit ambsadorului pentru activitatea depusă la Bucureşti şi a reiterat dorinţa părţii române ca relaţiile româno-olandeze să se desfăşoare pe baze pragamatice şi corecte“. După câteva zile, noul ambsador, Johannes Hendrik Matteus von Bonzel, soseşte la Bucureşti, pentru a reprezenta interesele Olandei, ţară membru în UE şi în Alianţa NATO.

Problemele reprezentării oficiale a Olandei în România, într-un moment tensionat între cele două ţări din cauza „Schengen“, se adaugă la „războiul declaraţiilor“ declanşat de oficialii de la Bucureşti. Poziţia Olandei, dar şi cea a Finlandei erau deja clare: ele se opuneau intrării României şi Bulgariei în spaţiul Schengen. Eforturile României de a convinge că sunt îndeplinite condiţiile de ad