Pînă la 18 ani am crescut cu peşte.

Bunicii mei au trăit pe un ponton care a bătut Dunărea în sus şi-n jos. Au crescut cu peşte, în lipsă de altceva. Aveau fosfor în sînge, de la cît peşte au mîncat.

La pensionare au primit un apartament în Tulcea. Am locuit împreună cu ei şi cu o mătuşă care lucra la abator. Controlul era strict, dar reuşea din cînd în cînd să sustragă cîte o fleică. Carnea era delicatesă rară în familie. Mai norocoasă era cealaltă mătuşă, care lucra la Întreprinderea de pescuit oceanic. Aveam congelatorul plin de merluciu şi cămara plină de conserve. Tatăl meu s-a mutat din Tulcea în Sulina, unde peştele – de mare şi de Dunăre – şi icrele erau valută forte. Regulat, trimitea acasă genţi burduşite de peşte şi de borcănele cu icre. Cred că, pe întuneric, casa noastră era fosforescentă. Am trăit în miros de crap. Chiuveta de la bucătărie mirosea a ştiucă. Cada mirosea a raci. Covorul din bucătărie era îmbibat de prăjeală de somn. Holul blocului duhnea a saramură de biban, scrumbie afumată, scordolea, şalău la cuptor şi mujdei. Uneori găseam în ciorapii flauşaţi solzi uscaţi de caras sau oase de peşte. Ceauşescu mirosea a peşte, pentru că pungile trimise din Sulina veneau învelite în straturi generoase de Scînteia cu pozele lui, umede de la dezgheţ. Vacanţele mele din Deltă au avut miros de peşte. La fel şi Paştele, şi Crăciunul – pentru că puneam peşte şi-n chiftele, şi-n sarmale. Plocoanele pe care le duceam în epocă ar fi trebuit să miroasă a tutun, pentru că erau transportate în pungi lucioase inscripţionate cu Kent şi Marlboro, dar înăuntru era tot peşte – nu degeaba le spuneam peşcheşuri.

Pînă la 18 ani am mîncat peşte din necesitate, dimineaţa, la prînz şi seara, cît pentru tot restul vieţii. Singurele bucurii erau cele, rare, cînd aveam parte de sturion, acea miraculoasă specie de peşte care nu miroase a peşte, ci a porc – s