Sînt mai multe răspîntii pe drumul către bătrîneţe. Prima este pe la 30 şi ceva de ani, cînd descoperi, oarecum uimit, că fostele colege de liceu nu prea mai seamănă cu cele ce (nu) purtau acelaşi nume pe la 18 ani. A doua fază este cînd îţi dai seama că la bacalaureatul tău n-ai pus nici o fotografie pe Facebook... că de fapt nu exista nici fotografia digitală... stai puţin... parcă nu se inventase încă nici Internetul şi – uau! – de fapt nici un calculator PC nu torcea pe biroul tău de-acasă! Iar a treia fază... ce să mai insist?... mai bine uită-te singur în oglindă.
Ceea ce urmează aici nu e un text promoţional, deşi voi pomeni mai multe mărci decît puteţi întîlni în pauza de publicitate TV. Încep cu anul de graţie 2006. N-am băgat de seamă cînd firma japoneză de foto & film Minolta anunţa că iese din business-ul de gen, după o istorie de 78 de ani de excelenţă în domeniu. În adolescenţa mea, Minolta era genul de marcă pe care eventual o vedeai în filmele americane; mai apoi, după ’90, doar prin birourile guvernamentale găseai fax-uri şi imprimante cu acest logo – erau printre cele mai bune şi mai scumpe. După care, cum v-am spus, zbang!, în 2006, mortua est!
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?Sau: pe la începutul anilor ’80, cine avea acasă un casetofon stereo marca Sony se chema că a) ori avea pe mama vînzătoare la un shop; b) ori avea pe tata care mai muncea (!) pe-afară; c) ori avea ambii părinţi ca locatari pe B-dul Primăverii (sigur, mai existau şi excepţii – dar, în linii mari, cam aşa stăteau lucrurile). Sony era celebrisimă în România – cu aparate radio, casetofoane, mai apoi videoplayere etc., deşi ele propriu-zis nu se găseau pe piaţă – şi îi vedeai numele peste tot
