În provincie, bibliotecile orăşeneşti sînt asemeni unor ferestre deschise spre lume. Nu voi uita niciodată plăcerea („Madeleine“ de Proust?) cu care evadam de acasă la biblioteca de deasupra parcului, un întreg ritual: uşa de lemn scîrţîia iar clopoţelul pe care-l declanşa, prin atingere, avea un dublu efect – îi anunţa bibliotecarei sosirea unui vizitator şi îmi semnala mie că intram într-o altă lume. Ca prin magie, totul devenea o lume de senzaţii şi mirosuri. Sălile cu tavan jos ale bibliotecii emanau intimitate, rafturile de lemn erau înşiruite asemeni acelora din lumea magică a desenului animat The Pagemaster, iar cărţile, în sine, miroseau a vechi, a hîrtie peste care au trecut şi timpul, şi foamea cititorilor, şi degetele febrile ale cunoscătorului care a dat peste o carte rară. Aveam obiceiul să mă opresc de fiecare dată la un alt raft alfabetic, plecam capul uşor pe umăr, pentru a citi titlurile cărţilor, şi, este drept, în acele timpuri setea mea trecea prin exigenţele unui titlu bun, ale unui autor cu nume preţios, iar alegerea stătea într-un început reuşit. Primele cuvinte, ca reper. Am prins atunci obiceiul de a nu lăsa niciodată neterminată o carte.Astăzi practic încă această mantra, cu satisfacţia că, de regulă, simţurile mele sînt încă vii. Aşa am dat pe atunci peste Pădureanca lui Liviu Rebreanu, Poeziile lui Lucian Blaga, Magicianul lui John Fowles, Vraciul lui Tadeusz Dolega-Mostowicz, Cartea de la San Michele a lui Axel Munthe, sau peste Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco. Cărţi de căpătîi. Toate acestea sînt acum biete amintiri, relicve ale unui timp trecut, care se conjuga în verbe comuniste şi într-un oraş peste care timpul pare că nu a trecut: Sfîntu Gheorghe, judeţul Covasna. Întocmai ca în Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, întoarcerea mea acasă, după un timp îndelungat petrecut în străinătate, a fost catastrofală: c