● Jack White, Blunderbuss, XL Recordings, 2012
Jack White a fost mereu un tip al dracu’ de cinstit şi de amuzant, chiar dacă muzica pe care a cîntat-o era mai degrabă a altora. Cu The White Stripes s-a distrat, de multe ori chiar pe seama noastră, servindu-ne cînd cu un videoclip, regizat de Sofia Coppola şi prestat de o înnebunitoare Kate Moss, de văzut cu draperiile trase, cînd cu starea civilă a colegei de trupă Meg, ba soră geamănă, ba soţie, cînd cu riffuri de plantat în gîtlejul gargantuesc al peluzelor stadioanelor de fotbal, cînd cu coperţi de albume şi instrumente în alb şi roşu. Cu The Raconteurs/The Saboteurs s-a îndepărtat puţin de universul TWS, încercînd cîţiva paşi pe un teren ceva mai tradiţionalist. Apoi a apărut, dintr-un accident, ideea unui supergrup, The Dead Weather, iar omul s-a dat, chipurile, serios pe brazdă. În sensul că s-a apucat de bătut în tobe şi s-a mutat în Nashville, abandonînd rockistul Detroit, pentru ca muzica să-i simtă şi mai profund, şi mai curat americăneşte. Nici o problemă: JW şi Allison Mosshart, vocalista formaţiei, îl pot face pe Bo Didley să arate precum Patsy Cline. Iar pe Patsy Cline, precum Neil Young. Şi să sune precum un coşmar demn de paginile gotice ale domnului E.A. Poe.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de aniDupă cum puteţi deduce din rîndurile de mai sus, Jack White a fost mereu şi un muzician din cale-afară de muncitor. Număraţi: şase albme cu The White Stripes, între 1999 şi 2007, două cu The Raconteurs (2006 şi 2008) şi două cu The Dead Weather (2009 şi 2010). Ca să nu mai pun la numărătoare lista interminabilă de colaborări. Tocmai de asta e o minune că această primă operă solo a sa a apărut abia acum, în 2012. Sau nu. Uitaţi de fraza dinainte. La 13 ani de la debutul discografic cu The White Stripes, JW avea nevoie de o pauză. Ea se che
