Crizele vin şi trec. Actuala criză e pe cale să treacă şi ea. Lumea intră însă într-o lungă etapă de turbulenţe.
Viaţa Uniunii Europene se va derula, în acest timp al turbulenţelor, sub presiunea unor constrângeri şi complicaţii noi, cu implicaţii evidente şi asupra ţării noastre. România va fi pusă în situaţia să-şi afirme, în faţa celorlalte ţări partenere, potenţialul său, care să constituie un activ şi nicidecum un pasiv.
Ar fi dramatic să gândim acum, aşa cum am mai făcut-o de atâtea ori: "Las' să treacă vremea asta şi om mai vedea"... Logica istoriei ne obligă să regândim imediat rolul României într-o Uniune Europeană condamnată (şi nu scriu cuvântul între ghilimele) la o continuare a adâncirii integrării şi la o dezvoltare durabilă, dacă vrea să nu se transforme într-un muzeu al civilizaţiilor. Desigur, nu-i va fi deloc uşor societăţii româneşti să-şi înfrângă reflexele, obiceiurile, conservatorismul. Dar nu mai pot fi amânate măsurile hotărâte prin care să ne schimbăm noi, să schimbăm ţara, să ne schimbăm felul nostru de a trăi.
Dacă România îşi va îndeplini obiectivele ce-i stau în faţă, legate de integrarea post-aderare, de convergenţa nominală şi reală, vom putea spune că am făcut un mare pas cu dreptul înainte. Ţara va câştiga o mai mare credibilitate, va convinge autorităţile europene că adoptă măsuri bune şi că dovedeşte seriozitate în îndeplinirea lor întocmai. Nu avem niciun drept să dăm înapoi. Ori să ezităm.
Un program românesc de dezvoltare durabilă, până la orizontul anilor 2020-2030, alcătuit din perspectivă tehnică şi nepartinică, ar avea o însemnătate cardinală pentru convergenţa ţării noastre cu ţările din Uniunea Europeană. Şi, desigur, pentru locul României între economiile europene.
Nu ştiu unde va fi acest loc. Deocamdată ţara noastră ocupă locul 26. Penultimul. Cred că, acum, nu este lucrul cel mai important
