Am fost convinsă, pînă nu demult, că într-un jurnal filmat toate păcatele jurnalului clasic (egolalie, contrafacere, bune sentimente etalate, reglare de conturi narcisice) sînt exacerbate. Aveam impresia, ajutată şi de filmele care pastişează jurnalul în priză directă, că nici cei mai interesanţi oameni din lume n-ar putea fi urmăriţi – ani, zile, în final ore întregi – într-un jurnal filmat care să intereseze cu adevărat. A trebuit să văd – la începutul lunii mai, cînd, la Bucureşti, a avut loc Festivalul Filmului Evreiesc – celebrul documentar al lui David Perlov, Jurnal, ca să-mi schimb părerea despre jurnalele filmate sau despre aria (restrînsă) a filmului documentar, mai mult, să ţin morţiş să văd toate filmele acestui regizor neobişnuit, întemeietorul documentarului israelian modern, dar şi un picaro cu rădăcini deopotrivă hasidice şi braziliene. Nu ştiu dacă Jurnal-ul a mai fost altădată proiectat în România; prezentarea lui a fost însă, fără îndoială (măcar pentru cei şase-şapte spectatori care erau în sala Noului Cinematograf al Regizorului Român), o revelaţie. El ar trebui reluat – episod cu episod – poate de TVR Cultural sau de o altă televiziune cu bun-simţ artistic, pentru a fi cu adevărat văzut şi la noi. Măcar pentru că – aşa cum povestea un fost student al lui Perlov, Liviu Carmely, înainte de proiecţia celor şase episoade – David Perlov are, în cosmopolita sa genealogie ebraico-braziliană, şi rădăcini româneşti.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăCe te poate face, aşadar, nu doar să rămîi lipit de scaun ore şi ore, la un documentar autobiografic despre cineva ştiut pînă atunci doar după nume, ci şi să fii cu totul captivat? În primă instanţă, aş zice, două lucruri: un fel de magie a imaginii (despre care îţi imaginezi, la început, că ţine de insolitul Israelului, al „pămîntului făgăduinţe
